Mama SRL

Când mă gândesc ca au trecut deja 4 ani de când aveam sa trăiesc cea mai fericita perioada din viață mea, nu îmi vine sa cred încă. Exista însă și o zi pe care nu aș vrea sa o uit niciodată. Este ziua în care am pierdut a doua bunica, desi este și una din zilele fericite din familia mea. Mi-a fost greu sa deschid aceasta cutie a Pandorei, dar zilele astea mi-am dat seama ce simt ca îmi lipsește mie din viața mea: acea privire realista asupra vieții. Bunica și privirea asupra vieții reprezintă un model demn de urmat pentru ca știa unde începe și unde se termina pana și viață.

Bunica a fost mereu o persoana incredibila care a reușit sa ia viață de la capăt de mai multe ori și care m-a învățat mereu sa fiu puternica. A fost atât de puternica încat și-a îngropat una din fete, apoi a supraviețuit suspinând și simțindu-se vinovata de moartea fetei, dar ne-a ajutat mereu sa fim mai uniți în fata oricărui pericol. Avea acest rol de părinte conducator al familiei. Nu ii mergea întotdeauna căci și noi suntem multi căpoși, dar reușea prin felul ei de a fi sa ne unească mai mult ca oricine altcineva. Nu știu sa descriu ce avem exact de împărțit în lumea asta mică, dar pare ca nu avem aceleași interese. Iar bunica a știut mereu sa amplifice ploaia ca sa facă uraganul sa para un dușman extern taman bun de învins împreună.

Ei bine, bunica a aflat ca suferă de o boala incurabila și a refuzat orice tratament pana când i-a fost foarte rău și ar fi acceptat orice. Dar înainte sa mă duc la starea civilă a ținut sa îmi spună ca mă iubește și ca isi dorește sa fiu fericita și sa am grija de cel mic. Am plâns atunci cu ea la telefon și apoi ea nu a mai fost, așa ca am plâns cu familia prin biserici, capele și cimitire. Era atât de stăpâna pe ea încât a reușit sa regizeze și finalul cu un realism amețitor. .

Si ma gandesc zilele astea la ce se întâmplă în jurul meu și cât de nesigura e viață pe care o ducem noi și câta anxietate trăim din orice nimic. Adică bunica îmi povestea despre episodul razboiului și cum erau duși copiii dimineață pe câmp și stăteau între resturile în descompunere ale animalelor moarte în urma bombardamentelor. Și nu isi dorea sa mai trăiască vreodată experiență Razboiului. Avea puterea sa înțeleagă repede unde exista pericol și se apăra și descurca singura de ani de zile. În toată fragilitatea ei datorata vârstei 80+, reușea sa fie mereu cocheta. Eu am multiple dimineți în care nu îmi dau seama de unde sa apuc bagajul zilei și lista cu ce am de făcut. Nu știu cum reușea bunica sa fie atât de stăpâna pe sine și sa nu uite mereu care este traseul ei în acea zi.

Ma uit la mama și nu văd aceeași stăpânire. Văd emoția pe care o resimt și eu uneori și plâng necontrolat în situații aparent stupide. Pe bunica am văzut-o plângând și suferind, dar nu îmi amintesc sa o fi văzut pierdută cu firea. E foarte greu sa îmi dau seama cum a reușit sa fie atât de puternica și ce anume îmi lipsește mie sa pot fi atât de pregătită de viață cum era ea.

Da, și cea mai importanta amintire cu bunica a fost o vacanta la Predeal în care ne punea sa urcam aproape zilnic pana la Trei Brazi. Și astăzi fiul meu urca doar cu mașina pe acel drum. Bunica avea cam 60 de ani pe atunci și mergea cu mine și verișoară mea pana sus pe jos. Mergeam în ritm domol, dar ajungeam mereu la destinație și sus pe pajiște ne odihneam cu o gustare care venea de la pachet. Nu știu cum reușim noi astăzi sa nu mergem nici pana la magazin pe jos. Bunica mergea la magazinele de langa casa și isi rezolva singura toate problemele. Reușea sa pună și bani deoparte în fiecare luna. Era mereu cocheta. Avea o lista clara de priorități și știa ca pentru a achiziționa ceva trebuie sa pui bani deoparte. Este probabil printre ultimii reprezentanți care știau sa pună bani deoparte și care nu se lasă prada ispitei.

Știa sa isi ascundă defectele și mă învață și pe mine mereu sa fac asta cu ajutorul hainelor. Aici aș putea spune ca e ceva de blamat întrucât am trăit pana la 30 de ani cu dorința de a acoperi o burtica, de a ascunde solduri late și apoi am realizat ca eu mă simt bine cu mine. Da, sigur, ar fi minunat sa reușesc sa dau jos niște kilograme, dar nu vreau sa mă mai lamentez de asta. Bunica nu ar fi trăit cu sine sa știe ca s-a îngrășat. Avea un picior superb și la varsta ei. Purta un toc mic, dar considera ca fără toc femeia nu este femeie. Avea mereu fuste și doar iarna cumplita o făcea sa poarte pantalon. Eu port pantaloni majoritatea timpului și mă simt extrem de confortabil în ei. Ea simțea ca feminitatea este o caracteristica cu care trebuie sa te mândrești. Intr-o perioada în care femeia se ridica și muncea la egalitate cu bărbatul, bunica făcând parte din generația care a crescut doua fete singura, ea tinea sa fie muncitoare și cocheta.

Ea era bunica mai tânără și avangardista, dar tot draga mie.

Si tot datorită bunicii mă gândesc ca generația ei a trecut de la o educație unde femeia trebuie sa fie soția perfecta (cusut, gătit, crescut și educat copii), la o societate în care femeia trebuia sa muncească în aceleași fabrici în care munceau și bărbații. A ales domeniul creativ și m-a avertizat mereu de obstacolele pe care le poți avea ca femeie intr-o lume a bărbaților. Era o feminista înaintea vremii ei. Și totul venea de la acea privire detașată realista asupra vieții pe care o avea. Aș vrea sa învăț și eu sa fiu așa intr-o zi. Bunica și privirea asupra vieții reprezintă un model demn de urmat pentru ca știa unde începe și unde se termina pana și viață.