
De la mare la mic
Acest articol este o privire ironica asupra deciziilor si alegerilor din viata care pot parea ulterior gresite pentru un moment. Alt titlu nu am gasit mai potrivit si reprezinta esenta a ce am observat in evolutia noastra ca femei. Asadar toate cautam un barbat frumos, inalt, bine-facut, cu un trunchi, cu un posterior, cu un aspect placut sau poate cel mai frumos din oras. Frumosul imi este greu sa il definesc, dar stiu sigur ca fiecare are o definitie pentru ce cauta. Apoi dupa cativa ani de relatie in care impartim acelasi spatiu, frumosul acela inalt, chipes si bun, devine brusc prea mare pentru spatiul pe care il impartim. Avem nevoie de ceva mai mic, mai controlabil, care sa nu ne stea in cale, care sa nu iasa din vorba noastra. Vrem sa trecem de la mare la mic. E imposibil ca acel barbat inalt si frumos sa se faca mic si invizibil, dar avem asteptari absurde uneori. Totul pleaca de la dorinta de a detine controlul. Simtim ca pierdem acest control si asta ne face tematoare.
Nu am avut o imagine clara asupra barbatului pe care il caut pana cand intr-o zi l-am intalnit si cand oricum nu am crezut ca este pentru mine. E greu de spus cand am inteles ca suntem “facuti unul pentru celalalt”. Nu stiu daca exista o reteta pentru asta. Cred ca cel mai important lucru pe care l-am invatat de la el a fost ca daca e sa fie ceva, o sa fie. Si asa am luat lucrurile foarte lejer. Fiecare zi, fiecare luna si fiecare an au venit cu provocarile lor. Si in aproape toate cazurile am gandit la fel. Sigur ca suntem si diferiti. Nu putem fi la fel. Dar suntem, cum se spune, pe aceeasi lungime de unda. Nu am facut niciun plan pe termen lung decat atunci cand ne-am hotarat sa avem un copil impreuna. Cred ca cel mai simplu intr-o relatie este sa iei lucrurile cum vin. Astfel presiunea asupra vreunuia dintre parteneri este inexistenta. Oamenii reactioneaza mult mai bine cand sunt liberi. Nu consider ca indiferenta este o solutie caci exista si o cale de mijloc pe care cu greu o vei gasi cu mult calm si detasare. Eu am reusit sa o gasesc pierzand controlul si lasand lucrurile sa se intample.
Recent am constatat ca in diminetile in care am treaba prin bucatarie, sotul devine deranjant cu prezenta in spatiul meu de lucru. Sigur ca am decis amandoi ca orice ar fi nu putem lucra impreuna pentru ca ne va afecta relatia. Dar revenind la sot si la pozitia aceasta incomoda in care este, cred ca aici intervine o mentalitate gresita a femeilor emancipate. Pe vremuri femeile obisnuiau sa isi serveasca sotul cu maxima supunere. Apoi a venit egalitatea de drepturi si atunci am descoperit noi ca putem sa facem la fel de multe ca ei. Apoi am descoperit chiar un curent post-emancipare in care femeile desconsiderau masculul pentru ca nu facea la fel de multe ca ele. Este o perspectiva total gresita. Insasi comparatia intre responsabilitatile celor doua sexe nu ar trebui sa existe. Am urmarit un documentar despre reproducerea animalelor in captivitate in care specialistii incercau sa rezolve natural problema fiziologica a speciei. Leoaica, desi locuia in aceeasi cusca cu un Leu tanar si potent, nu il privea pe acesta niciodata ca pe un posibil partener pentru imperechere. Cand au inceput expertii sa analizeze de ce au plecat de la realitatea vietii in salbaticie unde leul vaneaza si aduce leoaicei pe care doreste sa o cucereasca prada. In captivitate mancarea venea pentru amandoi separat, indiferent de activitatea dinamica a leului. Au incercat sa ii starneasca un pic instinctul aruncand momeala in cusca celor doi, dar s-a dovedit ca obisnuinta de a-l privi ca pe un egal, nu putea fi depasita. Deci leul devenise o prietena foarte buna pentru leoaica. Asa ca au trebuit sa recurga la inseminare artificiala. Cred ca si in lumea noastra moderna si plina de lucruri servite pe tava dintr-un click simplu femeile ajung ca isi desconsidere partenerii. Asa ca barbatul acela mare si care proiecta o imagine protectoare pentru viitoarea mama si copiii ei nu mai are acelasi statut. Sau poate casa trebuie sa fie si mai mare pentru a-i adaposti pe cei doi.
Cu ceva ani in urma un prieten imi povestea ca la a doua sotie a decis sa schimbe abordarea: fiecare sot va locui la casa lui si copilul sta cand la unul, cand la celalalt. Astfel ca au trait fericiti si liberi pana la adanci batraneti. Mi s-a parut usor ciudat in tineretile mele. Poate e o reteta. Mi-am amintit de situatie acum pe masura ce scriam acest articol.
Ati observat cate obiecte diminutivam in vorbire? Vrei un pic de apita? Vrei o cremuta? Si tot la fel incercam sa fie si realitatea. Ea e in dimensiuni normale, dar noi vrem sa reducem impactul propriu si rasfrangem dorinta de invizibilitate pe care o avem ancestral infiripata in minte. Suntem vizibile, si ei, barbatii, sunt vizibili. Suntem din ce in ce mai mari si pe masura ce imbatranim facem o umbra tot mai mare precum copacul din natura. Trebuie sa invatam sa convietuim cu umbrele noastre si ale celor din jurul nostru. Devenim umbre pentru proprii copii si trebuie sa intelegem dincolo de metafora ca e necesar sa ne adaptam schimbarilor si sa nu blamam sexul opus sau vecinii. Pe masura ce trece timpul, si noi, femeile, expandam parca si avem nevoie de tot mai mult spatiu si dorim sa minimizam oamenii si lucrurile din jur. Femeile trebuie sa se adapteze egalitatii si sa inteleaga rolul barbatului de langa ele. Rolul s-a schimbat, asa cum si rolul ei ca femeie s-a schimbat. E o planeta organica si lucrurile se schimba, deci nu trebuie sa reducem totul la nivel minuscul pentru a avea spatiul nostru. Trebuie sa ne adaptam spatiului si nevoilor pe care le avem o data cu inaintarea in varsta. Din dorinta noastra de a detine controlul, devenim agitate si nervoase de propria neajutorare. De fapt e bine sa pierzi un pic controlul ca sa vezi cum se reaseaza balanta.
Sursa foto: Pexels.