București
21 Oct, Thursday
15° C
TOP

Mama SRL

simt ca imi explodeaza creierul

Simt ca imi explodeaza creierul

O spun rar, iar astazi m-a lovit si inspiratia sa scriu despre cum imi explodeaza creierul de fapt. Cand spunem asta nici noi nu credem ca exista vreo sansa ca sa ne explodeze ceva. “Simt ca imi explodeaza creierul” este o expresie care arata de multe ori epuizarea unei persoane. Ei bine, imaginati-va cum este sa traiti si sa munciti intr-un continuu “ma-ma” si sa ganditi intre zgomotul jucariilor si al desenelor si inganatul spre lucruri necunoscute ale celui mic. Si sa mai ascultati si ce spune sotul. Aici este momentul in care orice fiinta umana cedeaza nervos. Ii explodeaza creierul, cum ne imaginam noi. Nu poti sa mai pastrezi toate acele informatii care asteapta sa fie sortate in creierul nostru. Practic la poarta accesului in creier se imbulzesc prea multe date deodata. Si atunci ar urma explozia portii din cauza aglomeratiei. Nu, nu se intampla asta. Nu are cum din atata lucru sa explodeze fizic. E nevoie de o lovitura fizica care sa ne provoace o explozie. Doar in mintea noastra se aglomereaza prea multe.

Da, cand am inceput sa gandesc acest articol auzeam vorbele sotului, muzica pusa pentru linistirea copilului si copilul care tinea mortis sa vin cu el sa imi arate ceva. Si atunci am zis ca e normal ca femeile sa aiba copii si nu barbatii, pentru ca ei nu pot auzi toate aceste semnale sonore. Pentru ei exista un singur semnal pe fiecare moment al existentei lor. Apoi m-am amuzat spunand ca de aceea barbatii care au mai multe sotii au cate o casa pentru fiecare. Nu cred ca ar putea face fata zgomotului a mai mult de o sotie deodata. Si in final, am realizat intr-o zi ca problema este de fapt a noastra, a femeilor. Noi ascultam foarte mult la ce se intampla in jur. Noi suntem cele care vrem sa desfacem firul in patru. Ei, barbatii, sotii, tatii sau partenerii nostri, nu vor sa faca asta. Pentru ei simplitatea provine din impermeabilitatea pe care o au la zgomotul de fond. Asta ii salveaza de durerile inutile de cap si de finalul unei ere calme. Incerc sa reduc zgomotul, dar creierul meu gaseste alte atractii. Deci problema e la mine. 

Asa ca in dimineata in care simteam pur si simplu ca imi explodeaza creierul m-am asezat sa scriu. Am zis ca daca o sa descarc tot rationamentul din tartacuta o sa ma simt si mai bine si o sa eliberez un pic de tensiune. Problema noastra, a femeilor, este ca mereu incercam sa facem si alte lucruri. Avem o lista de lucruri de facut printre care si o lista de cumparaturi. Nu pot trai pana cand acea lista nu este epuizata. Iar dupa ce este epuizata trebuie sa adaug urgent in ea pentru ca mi se pare ca existenta mea nu are sens fara un pas urmator. Copilul doarme? Nu pot dormi ca se darama casa. Va dati seama ce se intampla daca diseara nu sunt toate rufele spalate si toate vasele puse la locul lor? Ei bine, vremea de afara, oboseala acumulata, starea de raceala pe care o am, m-au facut sa nu fac nimic. Am preferat sa imi beau tacticos ceaiul, sa visez la reintalnirea reala cu prietenii si sa pun vasele din chiuveta intr-un turn interesant. Da, am aranjat obsesiv vasele din chiuveta refuzand sa pun detergent pe burete si sa le spal. Am vrut sa se darame casa pe mine si sa vad ce se intampla. Fiul meu vrea uneori sa faca rele pentru a vedea ce se intampla. Am testat si eu aceasta senzatie: daca vad ce se intampla dincolo de “sa nu lasi asa ceva sa se intample”. De fapt eu nu am lasat lucrurile in deriva pentru ca mama imi spunea mereu ca daca nu fac ceva o sa vina o catastrofa. Nu ne-au umplut niciodata viermii pentru ca nu am apucat sa facem curatenie, dar nici mama nu se simtea mai bine ca nu au venit acestia. Poate ca uneori avem nevoie de oaspeti ca sa simtim ca traim. Poate ca oaspetii nu trebuie sa fie neaparat bine-veniti. De fapt, eu am avut niste furnici in deplasare acum ceva timp. Nu o data, de vreo doua ori. O data pentru ca erau firimituri in sufragerie, alta data pentru ca erau in dormitor. Apoi am asteptat sfarsitul lumii si intrucat acesta nu s-a intamplat, am chemat dezinsectia. Da, nu imi e rusine sa spun ca am chemat dezinsectia si am eliminat familia de intrusi. A fost foarte simplu. Si am trait cu totii fericitii pana acum. La fel si de acum incolo intentionez sa traim fericiti. Viata nu inseamna sa ne chinuim sa fim perfecti. Mai ales acum ca aceasta pandemie urmeaza sa ne instraineze si mai mult de zona de socializare reala. Asa ca mai bine iesim in lume si ne bucuram de clipe de libertate cand putem. Las vasele pentru un moment ulterior si incerc sa imi vindec creierul explodat. 

Astea sunt lectiile invatate cu greu la varsta mea. Saptamana viitoare sau urmatoare implinesc 39 de ani. Nici nu mai stiu ce zi este. Nici nu imi pasa. Numai batranii tin evidenta zilelor saptamanii si tot ei tin sa aminteasca cand e sarbatoare, cand se spala sau cand nu se spala. De parca ar spala ei. E o masina care e pusa la treaba. Se spune ca nu e bine sa speli in zilele de sarbatoare. Si poate ca asa e. E bine sa iei o pauza din cand in cand. Cand simti nevoia. Nevoia asta poate fi oricand. Iar uneori poate da nevoia de haine curate peste tine exact cand nu e dat sa speli. Dar cine iti da acest dat. De unde vine acest dat? Cine spune cand se spala si de ce in anumite zile nu se spala? Are cineva o explicatie clara? Credeti ca in Evul Mediu statea cineva sa deschida calendarul? Credeti ca atunci, cu exceptia zilelor de duminica si inca ceva sarbatori, lumea nu spala? Credeti ca posturile erau tinute cum sunt induse astazi? Credeti ca multi faceau acele matanii pentru ca nu s-au spovedit? Eu cred ca aceste restrictii tot mai numeroase sunt o consecinta a secolelor 19 si 20. Industrializarea a impus niste reguli prin care oamenii sa faca un pic de economie a resurselor. Ganditi un pic inainte sa va simtiti pacatosul suprem. Din pacate am realizat tarziu ca pacatosul suprem este mereu in varful ierarhiei. Nu trebuie sa ai frica pentru a merge mai departe. Nu trebuie sa asculti tot pentru a invata. Trebuie sa tragi singur concluziile si sa iei singur deciziile. E maturitate, ar spune mama. De fapt, cred ca nu e vorba de maturitate. E vorba de stabilirea unor prioritati, de urmarirea unor teluri, de ignoranta cu care nu suntem foarte bine dotati din “respect” si “bun simt”. Si subiectul poate continua la nesfarsit. 

Va dati seama in cate bucati poate exploda acest creier? E tocmai firul in patru despre care spuneam mai sus. Vedeti cate intrebari si cate probleme isi pune o femeie? Asa ajunge sa ii explodeze creierul. Simt si eu uneori nevoia sa spun asta si primesc un raspuns foarte calm: opreste-te din ce faci si culca-te. Si atunci inteleg in sfarsit ca suntem precum gainile agitate in gospodarie. Ati vazut voi cocosul sa se agite atat in ograda? Niciodata. El intervine doar cand trebuie: paza si procreere. Nu pare sa se certe pe mancare. El se duce si isi ia mancarea care i se cuvine. E destul pentru toata lumea. Si daca nu pica de sus, se gaseste pe jos. El cauta si gaseste tacticos. Gainile cauta, alearga, se imbulzesc si in final sunt mereu agitate, obosite si speriate. Haideti sa fim mai mult precum cocosul. 

Acest articol este scris pentru toti colegii mei care imi spuneau Cocoshik. Poate ca au avut o viziune si au intuit ca am invatat bine de la cocos cum e sa fi stapan in ograda. 

Comments (1)

  • Trijin

    Cred ca treaba cu raspunsul la zgomot e biologica, din nefericire. Adica suntem hard-wired – nu toate, dar marea majoritate – sa raspundem aproape automat, mai ales copiilor.

    Eu nu ii am pe ai mei, dar am asa, un gift de zeita a fertilitatii pentru restul lumii, oriunde ma duc. M-am mutat de multe ori, si fara exceptie, Paris, Londra, Melbourne, Eindhoven, Munchen, si in final Barca, vecinele mele au ramas gravide si au facut copii cand eram eu acolo. Si ii aud si prin pereti. Pot sa dorm prin alarme de telefon, poate sa-mi bazaie soneria, orice; singurul sunet care ma trezeste inevitabil e plansul de copil.

    Am avut in facultate un curs de Codarea si Compresia Semnalului Audio, si proful, care era un tip foarte misto, ne-a explicat de ce e asa. Plansul de bebe are o frecventa facuta sa irite, si urechea medie a femeilor este ‘attuned’ fizic cu aceasta frecventa. Mai mult, chestia e dovedita si de faptul ca torsul pisicilor (perversele!), atunci cand le e foame, are aceeasi fecventa de baza. Orice stapan de matza iti va spune ca not all purring is equal, si ca exista unul care e de-a dreptul iritant. Ei bine, e iritant tocmai pentru ca imita bebelusii umani.

    It is what it is.

    Cunosc tipe cu succes profesional (si eu am facut parte din aceasta categorie), care desi aveau menajera, faceau curatenie INAINTE sa vina menajera, sa nu se faca de ‘ras’. Un fost prieten m-a vindecat de aceasta meteahna cam cu forta, ca eu eram cu capul; cu o seara inainte sa vina doamna de la curatenie, chit ca ajungeam acasa de la serviciu la 9-10pm, ma apucam sa fac curat, sa pun rufe in masina, etc. Why? Nu stiam, era pur si simplu un instinct. Stiu o tipa care avea au pair si care, tot asa, se trezea inainte sa se trezeasca au pair ca sa faca micul dejun si sa isi spele lenjeria intima si lenjeria de pat. De ce? Habar nu avea. Doar simtea nevoia acuta sa o faca, tot asa, ca sa nu se faca de ‘ras’. Sotul ei, care era seful meu pe vremea aia, radea de noi amandoua de se prapadea. Ca dadeam amandoua un car de bani ca sa avem house help, dar nu ne lasam ajutate in nici un chip. La mine, cel putin, venea menajera si fluiera a paguba, ca nu ii ramanea nimic de facut.

    Mi-a luat foarte mult sa let it go. Pentru ca si eu am fost crescuta cu ‘faci viermi’, ‘vin furnicile’, ‘ce zice lumea’, etc. Si cred ca lectia cea mai importanta e ca mamele de fete (si de baieti, ahem) sa nu isi creasca fii sau fiicele cu aceaste lectii. Eu nu las vasele pe marginea chiuvetei, le trantesc in masina de spalat vase. Cand se umple, cineva ii da drumul. Familia mea considera ca este o forma de lene incredibila – ce, ma doare mana sa spal o tigaie si doua farfurii? Uite, ma doare. Sau n-am chef. Sau, ca e la moda, salvez planeta: in loc sa dau cu detergent in apa de trei ori pe zi, dau de doua ori pe saptamana.

    E o chestie pe care marea majoritate a mamelor noastre, care lucrau 9-5, nu primeau mail-uri si telefoane de la serviciu cand le era lumea mai draga, nu o inteleg. Rolul de carer si de domestic goddess al femeii e atat de bine infipt in mentalul colectiv incat il perpetuam chiar si in mod neagresiv. Daca o fetita te vede pe tine, mama ei, mereu agitata – sa strangi, sa speli, sa calci – va imita comportamentul.

    reply

Post a Comment